Pastila de Frumos. De la Trecutele Moşii, la Cele din Zilele Noastre
Agenda publică a agriculturii românești este actualmente dominată de subiecte ca Acordul U.E.-Mercosur și recentul Acord U.E.-India, acestea fiind discutate intens în contexte politice, inclusiv la tribuna Parlamentului. Din păcate, respingerea acestor inițiative fără o fundamentare economică solidă nu face decât să îngreuneze condițiile de trai ale cetățenilor. Prin urmare, este esențial să abordăm un alt aspect care, deși mai puțin discutat, este fundamental pentru dezvoltarea societății noastre: impactul socio-demografic generat de exploatarea fondului funciar, estimat la 15 milioane hectare în România.
De-a lungul secolelor, proprietățile mari, cunoscute sub numele de Moșii, au reprezentat o constantă în peisajul agricol românesc. Conform definiției din DEX, moșia este o vastă proprietate agricolă deținută de un moșier, de câteva sute până la mii de hectare. Evoluția societății a fost profund influențată de acest sistem, care a început cu etapa nomadă, când primii oameni au învățat să-și îngrijescă gropile lângă arbori pentru a obține roade. Acest pas spre stabilitate a marcat începuturile unei agriculturi primitive, unde munca era realizată de localnicii care trăiau în apropierea acestor moșii imense.
În jurul anilor 1830, conform poeziei „Ruinele Târgoviștei” de V. Cârlova, agricultura de pe moșii era astfel încât „razele acopereau pământul înrobit”, indicând o formă de robie economică a locuitorilor satelor. Această stare a început să se schimbe în 1864, odată cu reformele lui Cuza, care a început procesul de împroprietărire a clăcașilor, oferindu-le câte 5 hectare de pământ și contribuind astfel la formarea unei mici proprietăți agricole țărănești.
După Primul Război Mondial, micul agricultor a câștigat terenuri suplimentare, în total aproximativ 6 milioane hectare, fără ca marile moșii să fie complet desființate. Totuși, lipsa unei clase mijlocii și a exploatațiilor de dimensiuni medii de 15-20 hectare a fost o problemă persistentă, accentuată și de indiferența politică față de agricultură și de foarte multele propuneri de reformă înaintate de sociologi și economiști, inclusiv de Gh. Ionescu Șișești. Astfel, între 1864 și 1962, perioada de colectivizare a dus la o consolidare a sărăciei rurale, majoritatea gospodăriilor având în medie doar 2,5 hectare, insuficiente pentru a asigura un trai decent.
Colectivizarea a avut efecte devastatoare, ducând la deposedarea țăranilor de animalele de muncă și la industrializarea agricolă pe mari suprafețe. De exemplu, în 1985, numărul tractoarelor a ajuns la 180.000, în contrast cu puținele mii de mașini agricole existente în perioada interbelică. Țăranii, fără proprietate în Colectivele Agricole de Producție (CAP), au fost nevoiți să devină muncitori industriali. Revoluția din 1989 a adus la rândul ei schimbări semnificative, culminând cu Legea 18/91, care a avut ca efect restituirea proprietăților de pământ, dar și reîntregirea unor mari moșii, modernizate și transformate în ferme administrate de arendași sub o nouă denumire.
Tranzitia spre modernitate a adus, fără dubiu, mecanizarea completă a agriculturii, eliminând necesitatea muncii directe a sătenilor, care pe atunci s-au văzut transformați din fermieri în arendatori, un concept nou în limbajul agricol românesc. Această evoluție a agriculturii nu s-a însoțit însă de formarea unei clase mijlocii de fermieri de tip apusean, ceea ce a generat acum o întrebare crucială: care este viitorul satului românesc în aceste condiții?
Dr. ing. Ilarie Isac
