Pastila de Frumos: Planul Marshall asupra noastră
În cadrul acestei rubrici, m-am referit, în repetate rânduri, la Planul Marshall, un subiect ce merită o atenție sporită, în special pentru tineretul contemporan, care poate să nu fie familiarizat cu implicațiile acestuia. Prin urmare, consider esențial să ofer o explicație detaliată referitor la acest program, mai ales având în vedere cerințele pe care le-am resimțit și noi ca țară în urma aderării la Uniunea Europeană, precum și impactul acestora în relațiile noastre financiare internaționale.
Planul Marshall a fost conceput ca un program economic de asistență destinat reconstrucției Europei, devastată de Al Doilea Război Mondial. Obiectivul principal al acestuia a fost nu doar refacerea economică a continentului, inclusiv sectorul industrial, infrastructura și agricultura, dar și stabilizarea politică a țărilor europene pentru a preveni expansiunea comunismului.
Ideea acestui plan a fost formulată de George C. Marshall, generalul care a condus Statul Major al armatei americane în timpul războiului. Ulterior, în calitate de diplomat și Secretar de Stat al Statelor Unite, Marshall a lansat inițiativa între anii 1947 și 1949, programul desfășurându-se efectiv în perioada 1948-1952. Sumele alocate s-au ridicat la 13 miliarde de dolari, echivalente astăzi cu aproximativ 100 miliarde de dolari, beneficiind 16 state europene. Printre acestea, țările cu cele mai mari ajutoare au fost: Anglia, cu 3,3 miliarde dolari, Franța – 2,3 miliarde, Germania de Vest – 1,4 miliarde, Italia – 1,5 miliarde și Olanda cu 1 miliard de dolari.
România a fost, de asemenea, invitată să participe la acest program, dar a refuzat oferta, într-o perioadă când țara noastră respingea chiar și opera lui Brâncuși, în urma consultării cu Academia Română. În locul acestui ajutor american, România, alături de alte state din Est, a fost integrată în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), care a fost, însă, limitat în comparație cu generozitatea Planului Marshall.
Planul Marshall a fost gândit de experți renumiți în domeniile economice și financiare, care subliniau importanța eficienței în utilizarea fondurilor investite pentru a maximiza rezultatele în toate sectoarele economice. Mă voi concentra asupra agriculturii, având în vedere că Franța, de exemplu, dispune de cea mai întinsă suprafață agricolă, aproximativ 28 milioane hectare. În 1969, am avut ocazia să observ modul în care a fost implementat Planul Marshall în Franța și rezultatele consecvente obținute. Printre cerințele implementate, s-a instituit așa-numita „Politică a Structurilor”, care a cuprins măsuri precum rente viagere și credite pentru a concentra terenurile în așa-numitele „ferme familiale”. Acest model a dus de la 2,2 milioane de exploatații la aproximativ 734.000 de ferme în Franța.
Contrastul este evident în România, unde nu am fost martori la o Politică a Structurilor similară. În schimb, modelul de utilizare a terenurilor a fost distorsionat, având loc o „baroniadă” agricolă, prelungită prin metode precum închirierea pământului, care continuă să fie o practică frecvent întâlnită în satele noastre. Întrebările care se ridică sunt: este atât de complicat pentru autoritățile agricole să analizeze propunerile Comisiei Europene, care sunt sugestive pentru dimensiunile optime ale exploatării terenurilor, ce includ plăți integrale pentru fermele de până la 150 hectare, după care subvențiile devin progresiv mai mici? De ce România este unică între țările europene, atât în trecut cât și în prezent, prin pulverizarea în micile parcele și prin existența unor latifundii nesustenabile?
Un alt aspect important este acela că, în cadrul cerințelor impuse de Planul Marshall și Uniunea Europeană, a fost importantă crearea organismelor integrate, public-private, care să asigure o filieră eficientă de producție agricolă. Din păcate, și această oportunitate a fost ratată în România, începând cu perioada preaderării la U.E. Detaliile acestei situații vor fi explorate în edițiile viitoare.
Dr. ing. Ilarie Isac
