„`html
SEMNAL EDITORIAL. „NOSTALGIILE” LUI SANDU FRUNZĂ
În ultima vreme, rubrica literară dedicată recenzării cărților a început să atragă tot mai multă atenție din partea scriitorilor, un exemplu relevant fiind publicarea recentă a volumului de versuri intitulat „Nostalgii” de către poetul Sandu Frunză, apărut la Editura „Neuma”. Această lucrare se distinge prin calitate, având toate șansele să fie considerată cea mai bună dintre creațiile sale. Poeziile lui Sandu Frunză abordează teme de profunzime, explorând o lirică ce îmbină intimitatea și lumina, aducând în prim-plan experiența iubirii și miracolul vieții cotidiene. Scrierile au un caracter confesiv, fiind scrise într-un stil deschis și cald, reflectând emoțiile profunde ale autorului.
În poemul „Ia-mă iubire”, se observă o subtilă tensiune între vis și realitate. Iubirea nu apare doar ca un sentiment uman, ci ca un adevărat spațiu de intersecție „între imagine și cuvânt”, într-un cadru în care identitatea iubitei se conturează atât din imaginația poetului, cât și dintr-o dimensiune cosmică, descrisă ca „fugită aievea din stele”. Această interacțiune dintre cotidian și oniric devine un element constant în creația sa, evidențiind faptul că iubirea transcende simpla experiență emoțională, transformându-se într-o veritabilă revelație.
Alte creații, precum „Miracolul Corcodușului”, ne duc în mediul familiar al vieții de acasă, făcându-l să strălucească prin epifanie. Detaliile simple, precum florile ce aduc prospețime pe geamul bucătăriei, devin ocazii de meditație asupra frumuseții și purității lumii, lăsând impresia unei sensibilități contemplative, aproape copilărești. Versurile evocă imaginea petalelor căzute, care desenează „o potecă încă neștiută”, simbolizând inițierea în frumusețe.
În poemul „Și vântul și neaua și urmele pașilor tăi”, registrul liric devine mai amplu, creând o suită de imagini tandre și cosmice. Elementele naturii, precum vântul și fulgii de nea, se integrează într-un ritual al iubirii, transfigurând întâlnirea dintre îndrăgostiți într-un moment mitic. Aici, poetul recurge la metafore delicate și la personificări expansive, culminând cu un final muzical și emoțional, în care urmele pașilor iubitei devin măsurători ale bătăilor inimii.
Un alt text, „Dă-mi Doamne”, introduce o dimensiune spirituală profundă, în care rugăciunea este descrisă ca o expresie a pasiunii, iar iubirea capătă valențe mistice. Imaginea ochilor iubitei, văzute ca locuri ale „înecului” salvator și comparația cu floarea de lotus, sugerează un amestec delicat de fragilitate și transcendență. În acest cadru, nostalgia și dorul conferă poemului o adâncire meditativă.
În concluzie, poezia lui Sandu Frunză se caracterizează printr-o abordare a simplității emoționale, în care natura, iubirea și reflecția spirituală se împletesc într-un limbaj accesibil, dar bogat în imagini sugestive. Poetul reușește să transpună sinceritatea trăirii și puterea metaforei, transformând micile gesturi cotidiene în momente de revelație artistică. Această lucrare merită cu siguranță atenția cititorilor.
„`
