Răgaz pentru suflet (61) – Scară la cer
De Jean Dumitrascu
Într-o atmosferă de melancolie profundă, un fir de păianjen atârnă de tavan, străjuind patul meu. Este un detaliu aparent banal, dar în fiecare zi, acesta îmi atrage atenția, lăsându-mă să contemplu cât de mult se lasă el spre pământ. Într-un mod simbolic, acesta devine pentru mine o scară către cer, un mesaj pe care simt că mi-l trimite Universul.
Pe măsură ce observ acest fir cum se coboară, gândurile despre efemeritate și fragilitate ale existenței încep să mă copleșească. Mă gândesc la slăbiciunea care mă îngenunchează, la faptul că prezența mea fizică pare să fie din ce în ce mai ușoară, dar în același timp, sufletul meu se simte prins de povara trecutului. Sunt doar o umbră a ceea ce am fost, o fantomă. Deși am pierdut mult din fortăciune, mă simt totuși captiv în corpul meu, pe care îl consider prea greu pentru această scară delicată ce pare să mă conducă spre o lume mai bună.
Într-un moment de introspecție profundă, îmi imaginez că sufletul meu, poate mai ușor, ar putea să pornească înainte, să se elibereze din toate constrângerile fizice. Cu un gest simbolic, sporesc imaginea în minte: „Suflete, ia-o tu înainte. Pâș! Pâș!” Această ultimă poezie, dictată în ultima zi a vieții marelui poet Marin Sorescu, pe 8 decembrie 1996, rămâne un testament emoțional al efemerității și al dorinței de ascensiune spirituală. Sorescu, un copil al zilei de 29 februarie 1936, ne oferă astfel o ultimă meditație asupra limitelor umane și a miracolului de a visa la înălțimi, chiar și atunci când viața ne coboară.
