Pastila de frumos. Drama fructului strivit
În paginile anterioare, am abordat evoluția pomiculturii românești, evidențiind conceptele și primele realizări concrete din cadrul Stațiunii Voinești, care sărbătorește 75 de ani de activitate. Am pus accentul pe adevăratul miracol oferit de Voinești și satele din jur, nu doar în ceea ce privește urbanizarea, ci și în privința îmbunătățirii terenurilor prin plantații pomicole de ultimă generație. Plecând din Voinești cu un sentiment de melancolie, constat că asemenea realizări sunt din ce în ce mai rare în țară, în ciuda eforturilor depuse din 1976-1977 pentru a stabili nuclee ale pomiculturii intensive în majoritatea regiunilor tradiționale. Recent, am descoperit un articol din 2009, publicat în revista „Lumea satului”, intitulat „Drama fructului strivit”, care a fost o sursă de inspirație pentru mine.
„Scenariul dramei pomiculturii românești poate fi comparat cu operele marilor autori antici, unde comicitatea se transformă în tragedie. Gândul te conduce spre „germenul răului”, menit să distrugă tot ce este admirabil creat de om. Pe plan pomicol, cercetătorii au reușit să transforme pajiștile noastre în cea mai vastă și prosperă grădină din Europa. În 1981, livezile intensive ale României se întindeau pe o suprafață record de 62.000 ha. Atunci, pe piața autohtonă, fructele exotice pătrundeau cu dificultate datorită calității superioare a roadei autohtone. Era o epocă de glorie pentru pomicultura românească, dar, în spatele acestui succes, s-au aflat decenii de muncă asiduă din partea cercetătorilor care au început dintr-un punct minim, de multe ori intrând într-o complicitate cu natura, unde recolta apărea poate o dată la câțiva ani, așa cum se întâmplă și acum în pomicultura noastră precar organizată.
Transformarea a început în anii ’60, când, la Stațiunea Voinești, s-au plantat primele mlădițe care aveau să schimbe radical organizarea și productivitatea sectorului pomicol din România. Trei oameni au fost arhitecții acestei metamorfoze: prof. dr. doc. Nicolae Ștefan, Aurel Șuța și Ilarie Isac. Recunoașterea contribuției științifice a lui Nicolae Ștefan este incontestabilă. Ilarie Isac îl laudă pe Aurel Șuța pentru excelența lui. Cei trei nu realizau la vremea respectivă că ceea ce construiau va deveni un castel pe nisip. Realizarea lor a început să se destrame în momentul în care, în mod normal, ar fi trebuit să simbolizeze eliberarea de constrângerile comunismului. De atunci, distrugerea a fost calea de urmat, plantațiile moderne, care au costat miliarde de dolari, fiind distruse, iar în locul lor a răsărit rușinea națională: marea pârloagă a Europei. Doctorul Ilarie Isac discută această dramă a fructului strivit cu responsabilitatea unui om conștient că trebuie să începem totul de la zero.
Au trecut 16 ani de la publicarea acestor reflecții și nu am reușit să stopăm „strivirea” pomilor fructiferi. Din contră, acest proces a avansat, astfel încât în prezent importăm 70-80% din fructele de pe piața locală. Sintagma „fruct strivit” acoperă numeroși factori care au contribuit la uitarea aproape totală a gustului fructelor românești. Printre acești factori se numără: patrimoniul pomicol, unde suprafața livezilor s-a redus de la 350.000 ha în 1989 la aproximativ 120.000 ha astăzi, având în vedere că plantațiile viabile au fost defrișate. Cele rămase, din cauza neglijenței și a aplicării defectuoase a Legii 18/91, nu mai beneficiază de îngrijire adecvată, multe dintre ele fiind îmbătrânite; ritmul de replantare a noilor livezi este nesemnificativ în raport cu cerințele biologice; majoritatea celor 42 de pepiniere din Stațiunile de Cercetări pomicole sunt dezorganizate; învățământul de specialitate este absent, cu licee care formează „patiseri” și „ospătari”, în loc de specialiști în pomicultură; cercetarea științifică în domeniu stă în impas, cu colective de cercetători supraviețuind cu mare dificultate; iar sprijinul din partea Ministerului Agriculturii este inexistent, gândindu-se că nu mai există nici măcar o direcție dedicată pomiculturii. Fructele autohtone, când mai sunt produse, se confruntă cu dificultăți în a fi comercializate, multe ajungând să nu fie nici culese. Organizarea sistemului de preluare și cele 26 de depozite reprezintă doar vorbe goale. Atunci când vine vorba despre Consiliul pe Produs, care ar trebui să dezvolte o strategie viabilă de la integrarea în UE pentru toate produsele agricole, acesta este cu mult în urma viziunii impuse de actualii guvernanți.
Dr. ing. Ilarie Isac
Sursa: jurnaluldearges.ro/pastila-de-frumos-drama-fructului-strivit-422272/
