Amintiri dinaintea construirii Barajului Vidraru: „Unde e fundul lacului pășteau vaci și oi”
Într-o poveste captivantă despre trecut, cititorii „Jurnalului de Argeș” sunt invitați să descopere amintirile dinaintea construirii Barajului Vidraru, un loc ce s-a transformat profund prin intervențiile omului. Gabriel Lixandru, autorul reportajului, ne oferă o privire altfel asupra acelor timpuri, unde pe fundul lacului pășteau vaci și oi, iar viața se desfășura în ritmul liniștit al naturii.
În imaginile prezentate de ghidul local Nedelea Manu, cititorii pot observa urmele unei așezări vechi, acum îngropate sub ape. Aceste fotografii au stârnit un interes real și intens, mai ales că lacul va fi golit complet pentru prima dată de la construcția sa. Printre povestitori, Ion Sibiceanu, un piteștean de 87 de ani, a avut ocazia să retrăiască acele momente, aducând la viață amintirile dintr-un trecut pe care mulți nu-l mai cunosc.
Ion Sibiceanu a fost maistru mecanic la Gospodăria Agricolă de Stat (GAS) Tigveni și își amintește cu nostalgie de vremurile când vacile și oile erau aduse la păscut în acele locuri. „În 1961, veneam să văd ce mai fac muncitorii, dacă au nevoie de ceva…” ne mărturisește el, un om care a cunoscut atât Flacara vieții rurale, cât și evoluția tehnologică odată cu construcția barajului.
Descriind vremurile de demult, Sibiceanu evocă imaginile unor turme de animale de-a lungul malurilor, amintindu-ne despre o altă realitate. „GAS Tigveni avea brigăzi de la Poenari până sus, la Sălătrucu. Eu mă ocupam cu instalația electrică folosită la tunderea oilor. Am fost de două ori acolo în vară. Erau vreo 60-80 de vaci, sau, mă rog, 100… Oile erau mai multe”, povestește el, insuflând viață unui peisaj acum complet diferit.
Regulile erau simple, dar oglindeau o lume în care natura și omul trăiau în armonie. „În luna mai, după ce se făcea tunderea, oile erau aduse la munte, iar vacile urcau la pășunat. Animalele reveneau toamna, dar în 1962, când au început lucrările la hidrocentrală, totul s-a încheiat”, adaugă Ion Sibiceanu, rememorând cu tristețe sfârșitul unei ere.
Aceste amintiri, adunate cu grijă, ne reamintesc de trecutul bogat al regiunii Argeș și de legătura strânsă între oameni și pământ. Într-un mod dramatic, construcția Barajului Vidraru nu doar că a schimbat peisajul natural, dar a și marcat o schimbare profundă în stilul de viață al celor din zonă.
Astfel, povestea lui Ion Sibiceanu devine simbolul unui trecut care, chiar dacă este acoperit de ape, trăiește în amintirile celor care au fost martorii acestor transformări. Lacul Vidraru, pe cât de frumos, pe atât de reprezentativ pentru o epocă dispărută, va continua să stârnească curiozitatea și dorința de a descoperi ceea ce a fost în vremurile de dinainte de intervențiile omenești.
Cititorii sunt încurajați să exploreze și mai mult această poveste fascinantă, care nu este doar despre un loc, ci despre amintirile și emoțiile a numeroase generații, captivând imaginația celor care privesc acum lacul Vidraru.
