Răgaz pentru suflet (50) Se face noapte
Într-o privire reflectată în oglindă, am descoperit un corp fragil, cu contururile coastelor desenate clar sub stratul pielii. Inima părea să bată greu, apăsând pe o claviatură invizibilă, încercând să își facă loc în această imagine a sinelui. Era o revelație a fragilității umane, o stare de introspecție adâncă.
În ciuda faptului că nu am putut să o văd vreodată, am intuit prezența acestei inimi. Simțurile mele erau active, ca într-un joc al copilăriei numit „baba-oarba”, în care esențialul este ascuns. Asemenea inimei unui salcâm, care, prin coșul său, transformă frunzele în umbră și liniște, la fel și eu căutam conexiunea dintre fiecare bătăi a inimii și lumea din jur.
Fără a avea certitudinea că muzica interioară este cu adevărat reală, mă întrebam adesea cum a învățat aceasta să cânte. Era o frică profundă de a nu auzi amurgul venind, de a nu fi capabil să ascult această magie a nopții care își desfășura aripile peste mine. Gândul că noaptea ar putea aduce tăcere în somnul meu mă făcea să privesc cu teamă înspre întunericul care se apropia.
Aceasta este o intimă meditație a poetului Jean Dumitrașcu, care ne invită să reflectăm asupra disponibilității sufletului nostru de a accepta întunericul și de a găsi lumină chiar și în cele mai nesigure momente. Poemul este o invitație la contemplare, la un dialog profund cu sine și cu universul din jurul nostru.
