Pastila de Frumos. Piaţa de Gros – Raftul Înaintea Seminţei
În încercarea de a reflecta asupra realităților contemporane și a provocărilor cu care se confruntă societatea românească, este esențial să menționăm nenorocul persistent al acesteia, rezultatul tranziției de după 1989. Timp de mai multe decenii, am asistat la o evoluție debusolantă: până în 1996 privirea încă se îndrepta spre Răsărit, cu mici cosmetizări; în perioada 1996 – 2001 a existat o deschidere totală spre Vest, însă fără o direcție clară, dictată mai mult de haos decât de viziune; între 2001 și 2005, sub conducerea lui Iliescu, s-a menținut o orientare echilibrată, dar confuză; iar după 2007, integrarea în Uniunea Europeană a fost mai mult o alipire decât o asimilare, lăsându-ne, iată, după 35 de ani, într-o stare de ambiguitate continuă. Această cale a fost plină de neclarități în toate domeniile, dar agricultură a fost una dintre cele mai afectate sectoare.
Am experimentat aceste transformări pe pielea mea, fiind implicat activ încă din prima etapă. Este important de subliniat că prin „oaste” nu mă refer doar la instituțiile ministeriale și subordonarea acestora, ci și la corpul profesional creat în jurul agriculturii, similar celor întâlnite în țările apusene, din care am avut ocazia să învăț în cadrul unui stagiu de 9 luni în Franța, în 1969. Călăuzit de o echipă experimentată din cadrul celor 17 organizații pe produs din România, am înțeles cum funcționează sistemul de îndrumare a agriculturii.
În acest context, în anul 1993, am fondat Societatea Națională a Pomicultorilor din România (SNPR), o organizație profesionistă non-guvernamentală. Având rolul de președinte al SNPR, a trebuit să navighez prin tumultoasa „tranziție” a agriculturii românești. Reflectând asupra acestei perioade, ajung la concluzia că lipsa unei strategii clare a fost principalul „rău” care a îngreunat evoluția agricolă, chiar și în ziua de azi. Crezând că lucrurile se vor desfășura de la sine, ne-am aflat în imposibilitatea de a ne adapta la provocările care ne-au fost impuse de un ajutor extern, în general bine intenționat, dar adesea necorespunzător contextului nostru specific.
Printre primii care au intervenit în ajutorul românesc s-au numărat experții din Germania și Olanda, încredințându-se probabil că și România va putea să-și rezolve problemele din zona distribuției și comerțului, ignorând principala lacună: producția agricolă. Astfel, am început prin a construi infrastructura dorită, adică Piața de Gros situată pe Bulevardul Metalurgiei din București, dar și șase Centre de Colectare dispersate în diferite bazine de producție, dintre care primul, inaugurarea având loc pe 5 martie 1998, a fost la Mihăești, în județul Argeș.
Spre deosebire de așteptări, aceste centre și-au găsit o utilizare limitată, având ca scop colectarea și comercializarea produselor din fructe și legume, într-un peisaj agricol dezastruos, marcat de Legea 18/91, care a condus la defrișarea masivă a livezilor noastre. O anchetă jurnalistică asupra activității Centrului de la Mihăești ar putea valora mai mult decât un simplu exercițiu: este puțin probabil să găsim acolo măcar o ladă de mere. În ceea ce privește contribuțiile experților olandezi, acestea au fost mai degrabă generatoare de confuzie, concentrându-se asupra aspectelor de distribuite și comercializare, fără a pune accent pe sămânță, cercetare și inovare necesare circulației sănătoase a produselor.
Astfel, rafturile pieței s-au umplut, dar doar 20% din ele au fost umplute cu produse românești, lăsând o întreagă industrie și potențiale capacități agricole în urmă. Provocările cu care ne confruntăm persista, iar soluțiile trebuie să vină dintr-o înțelegere profundă a nevoilor proprii și a contextului agricol european în care suntem integrați.
Scris de Dr. ing. Ilarie Isac.
