PASTILA DE FRUMOS. DEZRĂDĂCINARE IDENTITARĂ (II)
Este esențial să îmi justific afirmațiile repetate conform cărora exploatarea terenurilor prin intermediul latifundiilor este incompatibilă cu contextul identitar, istoric și tradițional al societății românești. Nu este o opinie fără bază, ci o continuare a ideilor exprimate de profesorul Nicolae Iorga. Acesta, la audirea discursului de recepție al lui Liviu Rebreanu în Academia Română, intitulat „Laudă țăranului român”, a propus o traducere a acestuia în limbi de circulație internațională, pentru a se face cunoscută valoarea țăranului român în întreaga lume. Aceasta s-a întâmplat la o vreme când Academia Română era populată de oameni cu viziune reală. Din păcate, în prezent, încă mai există formațiuni politice care păstrează eco-ul unei ideologii ce a îngreunat și chiar distorsionat reformele agricole.
În această direcție, este relevantă analiza academicianului Constantin Ionete, care, în calitate de director general al Institutului de Cercetări Economice, în 1999, a adus în atenție efectele devastatoare ale Legii 18/91. Această lege a operat, de fapt, o semi-naționalizare a terenurilor ce depășesc 10 hectare, limita maximă pentru retrocedare.
Dl Ionete punctează că, în realitate, timp de un deceniu orientările au fost inverse: nu s-a înaintat spre capitalism. Politica agrară a fost dominată de sectorul de stat, cu o tendință de a bloca privatizarea și de a promova producția în unități agricole mari, denumite IAS, ce operau pe suprafețe între 1.000 și 10.000 de hectare sau chiar mai mult. Subvențiile au fost crescute pentru a acoperi pierderile din producție. A fost ignorat faptul că în țările cu agricultură dezvoltată, fermele familiale, ce lucrează pe suprafețe de 20-40 de hectare, domină sectorul agricol. Spre exemplu, în Statele Unite, doar 3% din terenul agricol este deținut de exploatații ce depășesc 700 de hectare, iar micile ferme ale foștilor membri ai cooperativelor au păstrat proprietatea de până la 10 hectare fără a beneficia de subvenții.]
Cu trecerea timpului, ne-am aliniat la Uniunea Europeană, iar chiar și susținătorii ideii că „proprietatea este un moft” s-au integrat în economia de piață. Speranța este ca urmașii acestora să nu mai redefinească această dimensiune, cel puțin în ceea ce privește proprietatea. Însă, subliniez din nou că ne confruntăm cu un fenomen social major, de care nu dăm dovadă că ne ocupăm cum se cuvine: reîntoarcerea la marile moșii, unele mai mari decât cele de dinainte de Primul Război Mondial sau chiar înainte de Marea reformă agrară din 1921. Este important de menționat că tehnologia modernă, cu mecanizarea completă a multor culturi, nu mai necesită satele tradiționale, create pentru a înconjura și a asigura munca pământurilor.
Privind la viitor, de-a lungul unor generații, constatăm o Românie sărăcită de sate și de civilizația rurală regeneratoare, fără nici o șansă de revenire pentru „căpșunari”. În concluzie, la efectele negative ale acestor întinderi de teren, care funcționează ca o exploatare agricolă pe scară largă, se adaugă impactul devastator asupra demografiei, polarizarea extremă a societății, deșertificarea climatică și pedologică, precipitată de lipsa măsurilor de regenerare a ecosistemelor. De exemplu, programul de plantare actual pentru perdelele de protecție din sud nu produce efectele dorite. Aceste mari întinderi agricole nu pot promova competiția și inovația, esențiale în economia de piață, și impiedică integrarea verticală necesară procesării, așa cum se întâmplă în zootehnie.
Până și atractivitatea profesiilor în agricultură a scăzut semnificativ, iar instituțiile de învățământ, cum ar fi liceele agricole și universitățile, se confruntă cu lipsa de condiții. Cu toate acestea, îmi păstrez speranța într-un Plan de Țară bazat pe înțelepciune, sub auspiciile Cotroceniului, care ar putea preveni dezrădăcinarea, contribuind la creația unui sat românesc prosper, plin de ferme familiale moderne.
Dr. ing. Ilarie Isac
