PASTILA DE FRUMOS. TRĂITOR AL RUSALIILOR NEGRE, 17-18 IUNIE, 1951
Privind cu îngrijorare la acțiunile unor concetățeni pe harta lumii și la tumultul demagogic din țară, am simțit nevoia de a discuta cu oameni din generații mai în vârstă, care au trăit perioadele de criză istorică. În cadrul acestor discuții, când am menționat termenul „Rusaliile Negre”, am fost întâmpinat cu ezitare și confuzie, majoritatea recunoscând că nu cunoșteau însemnătatea acestuia. S-a dovedit că este esențial să facem aceste mărturisiri, pentru a îmbogăți opinia publică despre episoadele întunecate din trecutul nostru, pe care trebuie să ne ferim să le repetăm.
La vârsta de 18 ani, după absolvirea Liceului Tehnic Horticol Geoagiu-Hunedoara, mă pregăteam să susțin examenul de admitere la facultate. În acest context, am obținut un interviu pentru a lucra la Trustul Gostat Craiova, unde am fost numit șef secție Salcia, în cadrul Gospodăriei Agricole de Stat Gârla Mare, care administra 800 ha de teren agricol dedicat bumbacului. După evenimentele din noaptea de 17-18 iunie 1951, când au avut loc „Rusaliile Negre”, suprafața secției a fost extinsă cu încă 700 ha, un fapt bizar având în vedere circumstanțele de atunci.
În acea noapte, 45.000 de locuitori din aria de-a lungul graniței cu Iugoslavia, începând de la Timișoara până la Cetate și formând un grup de oameni înstăriți, au fost smulși din casele lor de către milițieni. Aceștia au fost informați că sunt deportați, având permisiunea de a lua ce vor din case. Cu toate acestea, nu au fost informați referitor la motivele sau destinația lor. Operațiunea era un răspuns la o ruptură internațională, anume excluderea Iugoslaviei din Comintern, această organizație bolșevică fondată în 1919 pentru a coordona comunismul global.
Iosif Broz Tito, liderul Iugoslaviei, a fost considerat un deviaționist, deoarece nu respecta fidel principiile comuniste, iar hotărârea de a-i deporta pe cei considerați de „pericol” a fost luată de Ministerul de Interne al Republicii Populare Române. Cu un decret emis pe 15 martie 1951, s-a decis că cei care prin comportamentele lor afectează construirea socialismului pot fi mutați din orice localitate, într-o măsură care permitea stabilirea domiciliului lor ovunque. Astfel, cei 45.000 de deportați – transformați în coloniști ai propriului ținut – au fost trimiși la Câmpia Bărăganului, region slab populată și depopulată, la distanță considerabilă de orice frontieră.
Acțiunea s-a desfășurat în întuneric, survenind astfel un efect de surpriză maxim. Cei deportați, cu doar câteva haine și chiar unele bunuri imobile de luat, fuseseră aruncati în vagoane, fără să aibă cunoștință despre locul în care se îndreptau. În frică, ei se temeau să nu ajungă în Siberia, un loc de unde nu s-ar mai fi întors niciodată.
La sosirea în România, au fost descărcați în gările din Bărăgan-Dudești, Dropia și Movilița. Fiecare dintre ei a primit un număr, trasat pe un țăruș înfipt pe un câmp de grâu. În soarele arzător, fără adăpost, au fost nevoiți să îndure primele nopți sub cerul liber, construindu-și bordeie din stuf și paie, inventându-și sate în porțile de câmp. Deoarece nu le era permis să părăsească limita impusă de santinele, au fost nevoiți să își câștige existența muncind în fermele de stat din jur, dar mulți au murit pe aceste meleaguri străine, iar rămășițele lor au fost îngropate în cimitire improvizate.
În vara lui 1951, pe lângă culesul bumbacului, m-așteptau și multe alte sarcini, cum ar fi preluarea terenurilor celor deportați și gestionarea locuințelor abandonate. În timpul toamnei, neavând la dispoziție unelte corespunzătoare, am improvizat metode de semănat. Observând bannere cu figura lui Tito, apărut pe toate șoselele, și începutul construcției de cazemate, am simțit nevoia să dăm un semnal de alarmă, să nu uităm ororile impuse de extremismul roșu.
Dr. ing. Ilarie Isac
