LECȚIA DE DREPT. ATRIBUIREA BENEFICIULUI LOCUINȚEI CONJUGALE ÎN PROCEDURA DIVORȚULUI
În cadrul divorțului, una dintre cele mai tensionate chestiuni patrimoniale este legată de locuința conjugală. Această situație nu este generată de deficiențe în reglementările legale, ci de complexitatea relațiilor dintre soți, care, în lipsa unui acord prealabil, ajung să fie sancționate de instanță. Judecătorul se confruntă cu drepturi concurente care au baze juridice diferite: dreptul de proprietate, dreptul locativ, interesul superior al copilului minor și principiul echității în desfacerea comunității matrimoniale.
Reglementarea acestor situații este realizată prin Codul civil, care stipulează modalitățile de atribuirea a beneficiului contractului de închiriere în cazul desfacerii căsătoriei. Aceasta se aplică și în situațiile în care locuința este considerată proprietate comună a foștilor soți. Practica judiciară a stabilit o distincție importantă ce vizează temporaritatea acestei atribuiri, care este valabilă de la desfăcerea căsătoriei până la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj, fără a afecta soluția finală a partajului propriu-zis.
Judecătorul nu are latitudinea de a decide ierarhia criteriilor de atribuire în mod arbitrar, ci aceasta este reglementată normativ. Primul criteriu luat în considerare este interesul superior al copiilor minori, instanța având obligația de a proteja stabilitatea locuinței minorului, astfel încât să nu fie afectat mediul familial și educațional de conflicte patrimoniale între adulți.
La o altă nivel, sunt considerată culpa în desfacerea căsătoriei și opțiunile locative ale foștilor soți, acestea intervenind abia ulterior. Această ierarhizare subliniază angajamentul statului român, atât din punct de vedere constituțional, cât și convențional, de a proteja drepturile minorilor.
Distincția de natura juridică a imobilului influențează regimul procedural, acesta fiind diferit în funcție de statutul locuinței. Dacă locuința aparține exclusiv unuia dintre soți, celălalt nu beneficiază automat de dreptul locativ la încetarea căsătoriei, cu toate că instanța poate dispune acordarea folosinței temporare, în special dacă copiii minori sunt în îngrijirea celui care nu este proprietar.
În cazurile în care locuința este un bun comun, niciun soț nu poate fi evacuat fără o decizie judiciară, iar drepturile de coproprietate ale fiecăruia rămân în vigoare până la soluționarea partajului, o procedură care, în mod frecvent, durează mulți ani după pronunțarea divorțului.
Există şi capcane procedurale care pot afecta rezultatul final al atribuției locuinței conjugale. De exemplu, soțul care părăsește de bună voie locuința într-o încercare de a reduce conflictul își limitează considerabil argumentele în cadrul procedurii legate de atribuire. Instanța poate interpreta absența de la domiciliu ca un semn al existenței unor alternative locative.
De asemenea, înțelegeri informale legate de locuință, realizate fără asistență juridică sau fără a fi formalizate notarial, nu au valoare legală, ceea ce poate duce la consecințe ireparabile pentru partea ce a cedat folosința. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că soțul care solicită atribuirea beneficiului locuinței conjugale nu trebuie să depună o cerere de partaj în același timp cu cererea de divorț; aceste acțiuni sunt independente, iar clarificarea acestui aspect este crucială pentru evitarea confuziilor procedurale ce pot duce la prejudicii considerabile.
În concluzie, atribuirea locuinței conjugale nu este un rezultat automat al divorțului și nu urmează simple criterii bazate pe gen sau statut. Aceasta este rezultatul unei evaluări complexe, guvernate de reguli clare și legi, care necesită o reprezentare juridică competentă și o strategie de abordare planificată de dinainte, nu o reacție impulsivă după ce divorțul a fost pronunțat.
Avocat Maria Cristina Lețu, doctor în Drept
