PASTILA DE FRUMOS. ANUL BRÂNCUȘI
Recent, am abordat un subiect extrem de complex, intitulat „Incertitudine generalizată”, care pare să se prelungească sub forma unei „Incertitudini continuate”. Realitatea cu care ne confruntăm ne arată o profundă neîncredere în conducătorii țării noastre, o neîncredere care a dus la o adevărată dușmănie între aceștia. Acțiunile lipsită de judecată, urmate de vorbe meșteșugite din arsenalul politicianismului populist, nu aduc nicio soluție tangibilă. În vremuri tumultoase, atât pe plan intern cât și extern, înțelepciunea și responsabilitatea par să fi dispărut, iar din acest motiv mă tem că vom plăti un preț scump, poate chiar ireparabil. În această atmosferă de confuzie, am simțit nevoia de a evada spre un simbol al speranței și luminii – Constantin Brâncuși.
În 1904, Brâncuși a ajuns la Paris mergând pe jos și a reușit să devină o figură fondatoare a sculpturii moderne. Între anii 1937-1938, a fost chemat să creeze un monument dedicat eroilor din Primul Război Mondial, la inițiativa unei femei deosebite din Gorj. Însă Brâncuși a optat pentru o abordare originală, proiectând un întreg ansamblu format din simboluri, extins pe o axă de un kilometru, începând de la malul Jiului cu „Masa Tăcerii”, continuând cu „Aleea Scaunelor” și „Poarta Sărutului”, și culminând cu „Coloana Recunoștinței fără Sfârșit”. Acest proiect, cunoscut sub numele de „Calea Eroilor”, a reprezentat o inovare în sculptură, care a transformat arta dintr-un obiect izolat într-un element ce face parte din viața cotidiană și din memoria colectivă.
Cinci ani din copilăria mea au fost petrecuți alături de această „Cale”, pe care admiram din când în când de pe unul dintre „scaunele” de pe „alee”, visând la viitor. De asemenea, în perioada liceului, treceam zilnic pe lângă Coloana Infinitului, așa cum i se mai spune, și am fost martor la încercările de a o distruge, în cadrul unor acțiuni ale unei organizații care lupta pentru recuperarea fierului vechi din „democrația roșie” care se contura la acea vreme.
Revenind la subiectul „Brâncuși”, acesta devine din ce în ce mai relevant, întrucât comemorăm 150 de ani de la nașterea sa, pe 19 februarie 1876, în Hobița, Gorj. Anul acesta, au avut loc numeroase evenimente omagiale, inclusiv o inițiativă admirabilă a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, care a publicat diverse materiale, dintre care evidențiez trei volume-album trilingve, superb realizate: „Brâncuși – calea spre lumină între pământ și absolut”, „Gorj acasă la Brâncuși” și „Meșteri și creatori populari din Gorjul lui Brâncuși”. Aceste resurse mi-au fost trimise cu generozitate de profesorul Cristian Toader Pasti, unul dintre primarii de succes ai orașului Tg. Cărbunești, și înmânate cu eleganță de arhitecta Piteștiului, doamna Andrada Pasti.
Despre Brâncuși s-a scris foarte mult, uneori cu rigoare, alteori superficial, permițând mitizări și interpretări exagerate. Volumele recente, însă, își propun să redea viața și opera lui Brâncuși așa cum a fost cu adevărat. Ele surprind viața sa în Paris, alături de marii creatori din lume, și momentul în care a ales să părăsească mentoratul lui Rodin, înțelegând că acesta îi umbrește propriul geniu. A evoluat astfel către un nou limbaj artistic, sugerând esența mai mult decât o redă literal. Operele sale majore, precum Sărutul, Pasărea fără aripi și pene, Muza Adormită sau Ovoidele, sunt astăzi admirate în cele mai prestigioase muzee ale lumii.
Din păcate, în contextul istoric românesc, am păstrat un reflex genetic de a renega valorile înalte. Atelierul lui Brâncuși din Paris reprezintă un exemplu elocvent al acestei tendințe. Brâncuși, dorind să lase un patrimoniu cultural României, a fost respins de politicienii acelor vremuri, având sprijinul Academiei Române. Astfel, a fost nevoit să doneze atelierul Muzeului Național din Paris, refuzând cetățenia română. Rămâne o întrebare deschisă: Oare marele Brâncuși nu merita să își odihnească somnul de veci pe meleagurile natale?
Dr. ing. Ilarie Isac
